Daca cineva ma intreaba despre mine am sa incep – poate din obisnuita, poate din comoditate, poate ca pentru ca asa cred eu ca trebuie – cu datele mele demografice. Am un nume, am o varsta, o profesie, un loc in care m-am nascut. Dar dicolo de toate astea … cine sunt eu in profunzimea mea?
În mod natural, am sa ma incep sa ma gandesc la calitațile si (poate) defectele mele.
Am sa pot spune despre mine cat de desteapta sunt, sau poate cat de ambițioasa, sau poate am sa spun despre mine cat de sensibila, cat de atenta, cat de concentrata sunt.
Pe de alta parte pot incepe sa-mi enumar defectele: poate ca ma simt neputincioasa in a comunica eficient, poate ca intr-un domeniu in care consideram ca sunt buna m-a intrecut altcineva.
Suntem construiți mental astfel incat sa ne consideram usor mai buni decat suntem in mod real
Asta este, de fapt, baza progresului nostru pentru ca astfel abordam cu incredere situații care ne pun limitele de invațare la incercare.
Dar daca n-am reusit ceea ce ne-am propus, intervin mecanismele de aparare mentala. Ele sunt firesti si ne ajuta (pana la un punct) sa ne menținem integra imaginea de sine.
Asa ca pot sa evit sa ma gandesc la situația in care pur si simplu nu m-am descurcat pentru ca asta poate sa-mi altereze imaginea de om care se descurca (supresie).
Sau pot pur si simplu sa caut justificari raționale, logice si plauzibile in loc sa recunosc adevaratul motiv pentru care am avut un esec si fac asta pentru a ma vedea intr-o lumina favorabila nerealista. (raționalizare)
Și daca am trasaturi negative de care nu sunt mandra, trasaturi care ma fac sa acționez in baza unor impulsuri care nu ma duc la nimic bun pot sa le atribui altora sau sa incerc sa fac in asa fel incat impulsurile mele sa se manifeste intr-un mod acceptabil social (atribuire si sublimare).
Am dat doar cateva exemple de modalitați in care imi pot proteja imaginea de sine in fața propriei mele persoane si a celorlalți.
Parte din mecanismele de aparare mentala sunt inconstiente, doar ca uneori, le angajez constient si intenționat, iar asta duce la aprofundarea unei imaginii nerealiste asupra propriei mele persoane.
Și atunci cand nu ma straduiesc sa vad cat mai obiectiv posibil cum si cine sunt eu, sansele mele de a ma dezvolta pe plan personal nu sunt reale.
Ce e de facut?
În primul rand sa constientizez circumstanțele reale in care ma aflu. De exemplu sa nu pretind ca sunt cea mai buna intr-o intrecere daca am iesit pe locul 10. Cu alt cuvinte ar fi de preferat sa accept ca in mod obiectiv sunt pe locul 10 si ca asta inseamna ca mai am nevoie de antrenament ca sa urc in clasament.
Apoi e bine sa ascult si parerile celor din jur. Uneori nu-mi convine ceea ce aud. Dar daca trec dincolo de neplacerea pe care mi-o provoaca parerile respective pot macar sa incerc sa vad lucrurile dintr-o perspectiva diferita si asa sa echilibrez parerea mea subiectiva depre propria mea stare.
De asemenea e bine sa fiu realista in privința capacitaților mele. Adica sa nu pretind ca pot sa devin cantareața daca nu am ureche muzicala, sau gimnasta daca nu am nici un pic de elasticitate, sau croitoreasa daca nu stiu taia drept cu foarfeca.
Dar daca sunt atenta si privesc cat mai realist cine si ce sunt, pot sa imi descopar capacitațile care ma vor ajuta cu adevarat sa fac exact ceea ce mi se potriveste si sa progresez pe plan personal.
Te pot ajuta si alte materiale din campania ”Sunt bine cu mine!„.
