Rezilienta= capacitatea de adaptare intr-o maniera pozitiva la situatii nefavorabile
Cred ca povestea care urmeaza poate fi foarte bine caracterizata prin citatul acesta: „Viata e ceea ce ti se intampla in timp ce tu esti ocupat sa iti faci alte planuri”. Este un citat din John Lennon. Da, acel John Lennon al Beatles-ilor.
Ne ducem inainte, facand planuri – de care Dumnezeu (sau divinitatea) cu siguranta rade.
Și in planurile noastre de viata luam „de bune” multe lucruri sau credem ca „ni se cuvin” pur si simplu. Și nici nu ne punem problema ca am putea pierde acele lucruri.
Poate de aceea nu ne ingrijim asa cum e nevoie de sanatatea noastra sperand ca „mie nu mi se intampla”. Sau nu „investim” in relatia de cuplu doar pentru ca ea este acolo si ne apartine.
Și cum „viata se intampla in timp ce tu iti faci alte planuri” ne trezim intr-o zi ca suntem intr-o situatie pe care ni se pare ca nu am avut niciun semn ca o vom trai.
Sunt Veronica si sunt in procesul de vindecare al cancerului de san
Am parcurs prima parte a chimioterapiei, am facut operatia si acum mai am de facut tratamentele post operatorii.
Doar ca povestea mea nu incepe o data cu operatia cancerul de san. Începe in momentul in care eram tanara, casatorita si indragostita de omul cu care credeam ca imi voi petrece toata viata.
Cu atat mai mult cu cat inainte de aceasta relatie am mai fost casatorita cu un om care a avut bunul siimt sa ma anunte atunci cand sentimentele lui pentru mine s-au racit si am plecat fiecare pe drumul nostru.
Am crezut mereu in casatorie, in cuplu si am considerat ca orice se intampla in viata fiecaruia dintre noi este la fel de important. Am crezut cu tarie ca devotamentul unul pentru celalalt este esential.
Am crezut ca e bine sa fim sinceri unul cu celalalt cu problemele care apar.
Asa incat, momentul in care am aflat ca sotul meu are probleme financiare de care nu stiam, a fost un soc. Am incercat sa-l ajut chiar dac[ nu am stiut niciodata exact care era dimensiunea datoriilor lui. Am inceput sa ma simt vinovata ca eu sunt cea care n-a stiut sa evite ca sotul sa ajunga in aceasta situatie.
Dar nici atunci nu am renuntat
Din contra, mi-am lasat casa si jobul de aici din Romania si am pornit sa imi caut de lucru in strainatate. Scopul era unul singur: sa imi ajut sotul sa iasa din incurcatura financiara in care era si sa mergem mai departe.
Dar socoteala de acasa nu e aceeasi cu cea de dincolo de granita. Am plecat. Am lucrat pentru datoriile lui dar cand m-am intors, el …. disparuse. Și nu e o gluma cand spun ca a disparut. Chiar asta a facut, si timp de 6 luni nu am stiut nimic despre el. Nimeni nu imi dadea vreun indiciu, nimeni din familia lui nu ma ajuta sa il gasesc.
Chiar si asa, inca ma domina sentimentul ca eu sunt cea care am facut o greseala din cauza careia el a disparut.
A urmat o perioada in care m-am luptat cu depresia
Ajunsesem sa nu ma mai ingrijesc si nu ma mai preocupa persoana mea. Amestecam in minte ganduri si emotii de vinovatie pentru greselile lui.
La capatul acestei perioade am luat decizia sa „interoghez” la modul serios familia din partea lui ca sa aflu ceva despre el. Interogatoriul nu a avut efectele scontate, dar deja luasem o decizie: nu mai astept nimic. Ajutata de sora mea am inceput sa ma ingrijesc si am iesit din casa. Mi-a prins bine iesirea aceea. A fost momentul in care mi-am dat seama ca sunt inca tanara, atractiva si ca am o sansa la un viitor mai bun.
Stiam deja de o vreme ca am un nodul la san. Dar eu n-am fost niciodata o prioritate pentru mine
Asa ca am tot amanat sa vad despre ce e vorba pentru ca prioritar era sa scapam de datoriile lui ca sa ne putem continua viata in liniste si armonie. Sau cel putin asta speram eu. Acum ca iesisem deja din casa, am hotarat sa merg la control. Era momentul sa ma ocup si de mine.
Diagnosticul a cazut ca un traznet. Cancer. Nu mai intelegeam nimic. Ce pedeapsa era asta? Dupa toate cate le facusem asa cum am crezut eu ca e corect, avand grija de sotul meu, luand asupra mea povara platii datoriilor lui, plecand de acasa pentru asta, „rasplata” era ….cancerul.
Acum eram singura, cu un sot disparut, cu un diagnostic deloc usor de acceptat.
Acesta a fost punctul 0 al noii mele vieti.
Primul pas a fost sa caut vindecarea.
Mi-am ales medicul, am inceput tratamentul. Dar am inceput sa simt frica. Frica de ca nu ma fac bine, frica de a trai.
Parintii mei, desi mi-au fost alaturi nu au fost foarte constienti de ceea ce mi se intampla. M-au sustinut in felul lor, dar nu au stiut cum sa ma ajute sa trec peste toate emotiile care au venit la pachet cu tratamentul si tot ceea ce ramasese in asteptare in viata mea. Dupa tratamente mi-era rau dar preferam sa ma duc sa stau singura in apartamentul meu decat sa stau cu parintii. Chiar daca la pe langa raul fizic se mai adaugau si gandurile si emotiile mele negative.
Si totusi, asa cum a fost ea, a fost pentru mine o perioada de redescoperire personala
A venit atata bine catre mine, au fost oameni care m-au ajutat. Parte din acest ajutor a venit atunci cand prin bunavointa prietenelor mele am ajuns la psiholog.
Acela a fost momentul cand am descoperit ca nu ma ingradeste nimic sa savurez ce imi place, sa ascult muzica, sa dansez singura in casa si chiar sa flirtez. Am descoperit ca fricile mele sunt firesti, fac parte din mine si trebuie sa le las sa treaca prin mine si peste mine. Am descoperit ca in toata suferinta cauzata de boala si de tratamente pot sa fiu bine cu mine.
Și am decis sa fac pasii decisivi sa rezolv si problema divortului. Nu mai exista nicio cale de impacare. Era in continuare disparut, familia lui nu ma ajuta sa-l gasesc dar nici nu incuraja divortul, din contra ei inca credeau ca aceasta casnicie mai poate rezista. Mama lui chiar mi-a spus ca „tot la tine se intoarce”.
Dar eu am decis altfel. Și ca sa il gasesc am facut o adevarata munca de detectiv. Am descoperit adresa la care locuieste din amanuntele unei fotografii postate de altcineva pe Facebook.
L-am cautat. Asta a insemnat pentru mine o provocare enorma din punct de vedere emotional. M-a rascolit – desi acum nu mai aveam acele sentimente de vinovatie pe care le traiam la inceputul acestei perioade. M-am simtit singura, m-am simtit (poate) umilita, nu stiu. Dar cumva invatasem ca si asta era firesc: doar am investit nu numai sentimente ci si munca fizica si bani pentru ca aceasta relatie sa functioneze. Și relatia asta ma tradase.
Ciudat e ca el avea impresia ca acest divort e o „iluzie”
Dar intr-un final a acceptat ca totul sa se incheie amiabil – pana si partajul s-a facut amiabil.
Acum SUNT BINE CU MINE. Și spun asta din tot sufletul. Sunt usurata ca toate acestea s-au terminat, ca sunt pe drumul catre vindecare, ca el – fostul sot – este un capitol incheiat.
Sunt recunoscatoare ca am avut oameni in jur, ca m-au ajutat sa imi dau seama ca nu e bine sa uit de mine in nicio relatie (fie ea de prietenie sau relatie intima sau orice alt fel de relatie) si asta imi da prilejul sa spun ca sunt bine cu mine si cu cei din jurul meu.
Lectia pe care ne-o da Veronica este aceea ca atunci cand esti bine cu tine si cu cei din jurul tau nu trebuie sa te pierzi in peisaj, trebuie sa fii mereu tu hotarat si impacat cu alegerile tale
Ca poti sa te redescoperi chiar si in momente cand ceilalti au impresia ca tu trebuie sa te copomporti doar intr-un anume fel in situatia in care esti.
Sa fii bine cu tine si cu cei din jur inseamna sa nu iti asumi vina pentru actiunile celorlalti, chiar daca aceste actiuni te afecteaza direct si pe tine.
Sa fii bine cu tine si cu cei din jur inseamna ca uneori sa fii singur cu tine insuti chiar daca nu iti este bine fizic si psihic, iar alteori sa accepti ajutorul care ti se ofera tocmai pentru nu iti este bine fizic si psihic.
Te invit sa parcurgi si celelalte materiale din campania ”Sunt Bine Cu Mine si Cei Din Jurul Meu”, unde vei descoperi alti oameni ce sunt bine cu ei chiar daca viata nu le-a fost mereu usoara.
Materialele prezentate din punct de vedere psihologic le gasesti aici.
Aceleasi situatii, trecute prin filtrul social media, le gasesti aici.
