Soare, vacanta, ce idilic suna! Si hai sa pornim la drum. Impachetam tot ce trebuie, punem bagajele in masina, fixam scaunelul copilului si…
Asa incep mare parte din povestile parintilor coplesiti de neliniste. De ce? Pentru ca in momentul in care copilul urmeaza sa fie pus in scaunul de masina incepe corvoada: plansete isterice, amenintari, rugaminti, nervi, si iar rugaminti, fara nici un rezultat.
Unii parinti incep sa explice rabdator copilului de 2 – 4 ani ca „asa ne protejam” sau „ne amendeaza politia”. Dar copilul nu și nu!
Sau incep sa-l linisteasca pe prichindel tinandu-l in brate si fiindu-i „mila” ca plange – doar copiii nu e voie sa fie lasati sa planga. Sau pur si simplu incep sa „boceasca” si ei alaturi de copil.
De ce m-am gandit ca e relevanta aceasta problema? Pentru ca am intalnit-o la mai multe cupluri cu copii mici din jurul meu si mai mereu apare ca „topic” de discutie in grupurile de mamici de pe internet. Si mereu mi se spune ca eu nu inteleg cat de mare e „suferinta” pe care o provoaca acest „inamic” – scaunul de masina
De ce e scaunelul de masina un „bau – bau”?
Am sa va explic cum vad eu lucrurile. Probabil ca s-a ajuns in aceasta situatie pentru ca mic fiind ati tinut copilul in brate. Ca v-a fost mila, ca v-a fost drag, ca ati avut diverse ingrijorari, pana la urma nu conteaza motivul, dar ati ignorat faptul ca pentru copil e mai bine sa stea in scaunelul de masina special proiectat pentru siguranta sa. V-ați spus, probabil, „E mic, lasa ca se invata el cand e mai mare!”,
Acum insa, e deja „mai mare” si nu mai poate fi tinut atat de usor in brate. Porniti cu el in calatorii mai lungi, poate si in alte tari, si nu va mai puteti permite sa ignorati regula scaunelului de masina.
Ce e de facut? Din punctul meu de vedere, primul lucru care trebuie verificat este daca intr-adevar scaunul de masina al copilului e corespunzator varstei, greutatii și conformatiei copilului. Daca toate aceste cerinte sunt indeplinite, si scaunul nu numai ca e corespunzator dar e si comod, atunci e clar ca plansetele vin din alta „sursa”.
Si, da, sunt de acord cu faptul ca lucrurile trebuie explicate, Sunt intru totul de acord ca e necesar ca unui copil sa ii fie prezentate explicatii pentru ceea ce i se intampla sau ce vede in jurul lui. Numai ca acest explicatii trebuie corelate cu nivelul de dezvoltare al copilului,
Cu alte cuvinte unui copil cu dezvoltare normala ii putem explica ce inseamna siguranta rutiera la varsta de 2-4 ani, dar sa nu asteptam ca acest copil sa inteleaga cu adevarat ce inseamna siguranta rutiera, Pur si simplu nu are inca destul de dezvoltata perceptia pericolului si abia se descoperă pe sine.
Asa ca e practic imposibil sa inteleaga aceasta argumentatie, oricat de inteligent ar fi el.
Ce facem, atunci, cu plansul?
Asa cum am mentionat anterior, exista acesta concepție total greșită ca un copil nu trebuie sa planga. Adica intr-o „traducere libera” un copil nu are voie sa traiasca emotii negative. Oare? V-ati intrebat vreodata cum ati invatat voi, ca parinti, sa faceti fata emotiilor negative?
Daca nu ati fost lasati sa fiti expusi acestor emotii, le-ati mai fi recunoscut, ati fi stiut ca ele exista? Sau ati fost „norocosi” sa nu fi intalnit niciodata asemenea emotii?
Da, stiu, pare „cinic”! Dar, ganditi-va putin: cum ar putea copiii sa invete ce inseamna sa nu se intample intotdeauna cum doresc ei?
Viata, in mod sigur nu va fi intotdeauna un drum lin si in mod cert nu se vor intampla lucrurile intr-un anume fel doar pentru simplu fapt ca ei doresc sa fie asa. În termen psihologici asta inseamna ca invatam sa toleram frustrarile care apar.
Vi se pare un lucru mic? Atunci va indemn sa cautati in largul internetului ce inseamna „toleranta la frustrare” si sa vizionati „Marshmellow test” cu explicatiile aferente.
Veti vedea ca „tolerana la frustrare” (adica capacitatea de a rezista in situatii neplacute) este de foarte multe ori un predictor mai bun al performantei scolare si a reusitei in viata decat intelectul in sine, Deci ce rau le poate face… un pic de plans?
Ce ii invatam pe copiii nostri?
Bun, bun, si atunci ce ne facem cu frustrarea pe care o simtim noi ca parinti cand experimentam „in direct” plansetele copilului? In primul rand, trebuie sa invatam ca noi, parinti, suntem cei care „dictam” regulile.
Asta nu inseamna nicidecum ca pledez pentru autoritate prost inteleasa. Dar pledez pentru stabilirea unor reguli clare de la care nu ne abatem nici noi si le impunem si copilului.
Da, ii putem argumenta copilului faptul ca eu adult imi pun centura pentru siguranta mea rutiera, asa ca, voi face acest lucru punandu-l si pe el in scaunel cu centura,
Si pentru ca asta e o regula, nu se negociaza.
Indiferent de plansete, de tipete de orice alte incercari ale copilui de a eluda regula, Si asta inseamna ca regula se aplica ferm, punand copilul pur si simplu in scaun in ciuda protestelor lui, si lasandu-l sa-si manifeste frustrarea. Spuneti-i copilului dumneavoastra ca il intelegeti, ca va dati seama ca poate si-ar dori altceva, dar ca nu abdicati de la regula (si asta chiar trebuie s-o faceti in mod practic – necedand insistentelor lui de a fi luat in brate). Stiu, pare „dur”, „crud” sau cum vreti sa spuneti. Numai ca mai, atunci cand copilul va intelege cu adevarat ca regula e regula, ea se respecta si nu se negociaza, vor inceta si plansetele.
Evident ca acest lucru nu se va intampla peste noapte, va trebui sa dovediti dumneavoastra …toleranta la frustrare, rezistand in neplacuta situatie de a avea ca fond sonor plansetele copilului.
Dar, acest lucru va face parte din lectia pe care copilul o va invata din exemplu direct al dumneavoastra, alaturi de faptul ca si dumneavoastra urmati aceleasi reguli pe care le impuneti copilului.
Va invit sa vizitati si pagina din site „Educatie parentala„.
